Duminica. Zi frumoasa cu ploaie. Te astept de o saptamana. Astept sa vina ziua asta nenorocita care ma dezamageste total si imi arata ca asteptarile pot sa dureze mai mult de trei luni. La multi ani! In drum spre un pahar sau doua chiar, nu sunt chiar atat de josnica incat sa ma duc singura in oras si sa imi pis ochii intr-un pahar, ma imbib a respiratie urat mirositoare si a bere rasuflata. Asa sunt eu, mai sensibila la mijloacele de comun in transport. In geam se reflecta imaginea individului care gafaie, in nas ii simt drojdia de bere consumata. Festivalul berii a luat sfarsit, numai asteptarea mea nu.
E timpul sa ma scald intr-un butoi de melancolie in timp ce sorb doua shoturi. Cineva pe care am pierdut pe drum ma tine in brate si incerca sa ma faca sa zambesc. Ce sa ii spun? Ca eu astept? Nu ar intelege. Gata cu melancolia si cu visatul cu ochii deschisi. Ultima comanda. Ma ridic de la bar, complet treaza si ma duc sa imi caut un colt sa astept. Tot tu? Dar te-am pierdut, intelege ca nu pot astepta la tine in brate.
M-am trezit din vis pentru ca ai uitat de mine. Ai plecat fara mine. Vertigo se manifesta. Greata si stomacul mi se strange violent la un loc, o vena imi pulseaza cu putere pe partea dreapta, de parca ar stii ca partea dreapta e preferata mea. Asteapt sa treaca tot. Dar doare, futu-i chiar ma doare. O voce sopteste: "Cateodata doare si sa astepti". Eh, ce stii tu? Cateodata doare si sa respiri. Plina de resemnare inspir, expir si o iau de la capat. E ceva involuntar. Aerul rece ma loveste dupa gat si muschii incordati de ieri se revolta. Pasesc mai departe sa imi caut asteptarea, poa ea ma va gasi inaintea ta si va stii ce sa faca cu mine. Da` la cum stau lucrurile cred ca ma va lasa sa astept in continuare si va trece pe langa mine.
Se intampla sa pierd pe cineva drag si sa nu pot face nimic. Sunt nevoita sa astept sa imi treaca. Durerea trece in timp, doar amintirile o mai invie si un accident de masina care imi face parul de pe mana sa mi se ridice pe sub piele. Se intampla sa nu pot ajunge la timp la timp la o intalnire importanta, dar prietenii ma asteapta oricat. Punctualitatea e una din miciile mele minciuni incluse in CV. Dar cum se face ca numai mie mi se intampla sa ma arunc de la etaj?. Trebuie sa fie undeva sus, gen zgarie-nori. Pai cum am ajuns asa sus? M-ai tinut tu de mana si mi-ai spus ca o sa vii. Eu te-am crezut si te-am urmat. Acum sunt sus si asfaltul se apropie vertiginos de fata mea. Vertigo nu e teama de cadere. E teama de saritura. Pur si simplu esti las si nu poti sa treci peste margine, nu poti sa sari si daca cineva te impinge de la spate tu nu te poti desprinde. Prea tarziu, m-am aruncat. Totul vajaie si cad. Aerul e rece si asfaltul ma primeste in brate. Poate aveam doar nevoie sa sar. Din clipa in care te-am cunoscut mi-am aruncat parasuta si am invatat sa astept. Acum cad. E o cadere moale, nu ma mai doare, aerul e moale si nu taie. Imi mangaie asteptarea care seamana cu o rana deschisa. Stii si tu ca toti avem nevoia de a sari si de aia ne aruncam cu bratele larg deschise. M-ai lipsit de imbratisarea ta azi si m-am lovit de asfalt. Raman sa astept sa imi treaca. Nevoia de sari? Durerea? Mirosul de bere rasuflata ce vine din spatele meu? Ziua de azi sa pot astepta si maine? Frica ca ma vei uita si vei pleca fara mine intr-o zi? Doar astept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu